Corpul copilului s-a construit într-un anume spațiu alături de părinții săi care se aflau tot în acel spațiu. Dacă părinții se despart, dacă spațiul nu mai este același copilul ajunge să nu se mai regăsească nici în corpul lui, adică în reperele spațiale și temporale pentru că sunt intredependente. Dar dacă atunci când cuplul se desface, copilul poate rămâne în în spațiul unde părinții au fost împreună, există o mediere și travaliul divorțului este mai ușor suportat de copil. În celălalt caz, când părinții se despart și nu rămâne nici în casă să inițială, copilul poate dezvoltă două niveluri de destructurare:nivelul spațial care se resfrange asupra corpului, nivelul afectivității, răsfrânt în sentimente disociate (Dolto, F. 2007).

   Copilul foarte mic nu poate face travaliul divorțului, dar l-ar ajuta dacă ar rămâne în același spațiu în care a locuit cu părinții săi împreună și unde va locui împreună cu un singur părinte, unde celalt va veni în vizită. Același lucru este valabil și pentru școală, în cazul copiilor de la șapte-opt ani sau mai mult, că cel mic să-și schimbe școala datorită divorțului este contraindicat. Dacă copilul ar trebui să-și schimbe școala confuzia resimțită ar fi și mai mare deoarece ființă să socială ar fi și ea zdruncinată deoarece din punctul acesta de vedere depinde de colegii de clasă (Dolto, F. 2007).

 Uneori părinții aleg să nu-i spună copilului adevărul despre separare și să-i spună că mama/tatăl a plecat într-o călătorie și nu se mai întoarce. În acest caz chiar dacă ar continuă să meargă la aceeași școală continuumul social a luat sfârșit deoarece nu i s-a spus adevărul despre noul mod de viața al părinților săi care s-au despărțit. În plus copilului trebuie să i se permită să vorbească despre problemă, iar pentru asta trebuie fie sigur și în control asupra a ceea ce i s-a spus și știe, iar asta se întâmplă prin cuvintele pe care părinții i le-au dat pentru a vorbi cu persoane străine de familie.

 Conflictul parental înainte de divorț, după și în timpul divorțului are efecte dăunătoare asupra copiilor din familia respectivă. (Amato, P., Keith, B. 1991). Totuși, majoritatea copiilor se plâng de sentimente dureroase din cauza divorțului părinților lor, un număr mic de copii dezvoltă o simptomatologie prelungită legat de divorțul părinților (Emery, R, 1999).

   Concluzia cercetătorilor și clinicienilor este că pentru interesul comun al copilului acesta trebuie să mențină o relație cu ambii părinți, exceptând cazurile  de conflict sever și abuz marital (Emery, R, 1999).

 În cele ce urmează vom vorbi despre pierderile care pot apărea de-a lungul copilăriei și adolescenței și cum pot ele impacta viață celui mic, implicarea părinților în viață copiilor când asemenea situații apăr, dar și despre riscurile neimplicării adecvate a părinților în viață copiilor când ei se confruntă cu pierderea.

 Copilul are numeroase vulnerabilități pe care le-a dobândit de la antecesorii săi.  Vorbim de timiditate, izolare, încăpățânare, agresivitate, narcisism, egocentrism, frustrări și furie, toate acestea se „prind” de copil, că urmare a incapacității părinților de a le gestiona și înfrunta sau explica la momentul potrivit.

 După cum preciza F. Dolto în 2007, în viață copilului există trei continuumuri: un continuum al corpului, unul al afectivității și unul social.  Problemele maritale ale părinților duc la discontinuitate, la pierderea reperelor și la pierderea de sine. Pentru copil divorțul este resimțit că o pierdere și aduce cu sine sentimente de vinovăție, copilul se simte trist, furios, anxios, relația cu părinții se alterează și apar noi cerințe adaptative: copilul fiind nevoit să se adapteze noilor stiluri de viață ale părinților și ale partenerilor acestora (Dolto, F., 2007 apud Golu, F., 2010).

 A evită discuțiile deschise și sincere cu copilul înseamnă a învață copilul să trăiască în fantasmă, minciună, utopie, formarea inconștientă a sentimentului de vinovăție în copil ori de abandon, pierderea reperelor. Așadar, copilul are nevoie și de iubire necondiționată, de repere și stabilitate, are nevoie să trăiască într-un continuum parental, spatio-temporal, social și emoțional (Golu, F., 2010). Fără aceste elemente esențiale în viața unui copil el riscă să dezvolte difertie tulburări de comportament, emoționale, somatice etc. De-a lungul copilariei si adolescentei, orice persoana experimenteaza o serie de pierderi: intarcarea, desprinderea de mama, schimbarile esentiale trecerii spre maturitate, etc. De asemenea pot sa apara o serie de pierderi specifice: divortul parintilor, schimbarea locuintei, a orasului, moartea cuiva din familie, a unui animal drag etc. Aceste pierderi au o intensitate mai mare la copil si ele trebuie recunoscute si apreciate la semnificatia si intensitatea pe care le-o acorda copilul. Copii au nevoie in asemenea situatii de sprijinul adultilor, care este esential pentru ca ei sa depaseasca echilibrati aceste probleme, sa integreze experienta dureroasa in mod corespunzator. Datorita inca putinei lor dezvoltari, copiii sunt mai putini pregatiti sa se confrunte cu pierderea. Experienta lor cognitiva fiind redusa au o slaba abilitate de a se raporta realist la experienta. In plus, copii se simt neputinciosi in raport cu adultii deoarece nu pot controla foarte bine mediul inconjurator asa ca depind de adulti. Pe de cealalta parte, adultii le minimizeaza suferinta pentru ca nu inteleg tot timpul ce se intampla cu copiii lor. Copilul care este pus in acest context nu stie ce sa faca cu o durere pe care nimeni nu i-o intelege si asa copilul poate ajunge sa nege suferinta, nu jeleste si se adanceste in incapacitatea de a o rezolva (Golu, F., 2010). In asemenea perioade de suferinta, copii au nevoie de suport si de ingrijire din partea adultilor pentru acceptarea sentimentelor lor si incorporarea pierderilor in randul experientelor de viata.

Fiecare copil raspunde intr-o maniera personala la pierdere, dar exista o serie de reactii comune experimentate de copii: protest, negare, soc, apatie, disperare, anxietate, tristete, vinovatie, rusine. La pierdere si durere copiii pot avea urmatoarele mecanisme: negarea, disocierea, regresia, distragerea, devierea, hiperactivitatea, ce trebuie luate ca semne ale durerii. Cel mic trebuie ajutat sa depaseasca pierderea prin acceptarea a ceea ce  s-a petrecut in viata lui, prin inceperea procesului de refacere si reasezare sufleteasca.

„Uneori sentimentele de ambivalenta si conflictele interioare legate de pierdere complica procesul durerii si fac ca refacerea sa se prelungeasca in timp. Important este ca, de fiecare data, copiii sa fie asigurati ca sentimentele si nevoile lor, reactiile pe care le au sunt normale pentru o asemenea situatie, sa nu fie culpabilizati si frustrati de a se exprima asa cum simt. Incepe apoi procesul de refacere si vindecare, abandonarea trecutului, trairea in prezent si viitor prin resemnificarea trecutului si integrarea celor intamplate in experienta de viata” (Golu, F., 2010).

Pierderea unui parinte prin divort este o pierdere resimtita cu mare intensitate cu impact asupra tuturor sferelor vietii. Copiii au nevoie de sprijin si sa isi valideze sentimentele cauzate de pierdere prin raportare la adult.

De obicei divortul este o experienta stresanta pentru copii si de cele mai multe ori, copiii simt si resimt probleme dintre parintii lor cu destul de mult timp inainte ca aceastia sa apeleze la divort. In aceste situatii copiii sunt foarte sensibili la relatiile tensionate dintre parinti (Oaklander, V. 2013).

Violet Oaklander (2013) este de parere ca ar fi imposibil pentru parinti sa-i protejeze de trauma unui divort pentru ca celor mici li se face foarte frica de despartirile iminente punandu-si intrebari de tipul: Unde vor trai? Ce se va intampla? Este cumva vina lor? Si de regula agraveaza situatia prezenta. Parintii ar trebui sa fie atenti la nevoile copiilor de a manifesta  sentimente despre divort chiar daca nu o fac pentru a nu le cauza parintilor si mai multa suferinta, dar nu exista nici o cale de a proteja un copil de aceste sentimente. Pana la urma este dreptul oricui sa aiba sentimente, iar ele trebuie acceptate si respectate.

Reacțiile copiilor la separare sau divorțul părinților (Vladislav, E. 2015)

În situațiile de separare sau divorț, copiii au patru griji majore:

1.  Ce este adevărat și ce este fals?

 Această grijă îi face pe copii nesiguri, hipervigilenti și înclinați să evite cererea de confort și de ajutor de la adulți spre deosebire de cum fac alți copii.

2.  Cum pot păstra siguranță mea și a părinților?

 Copiii se pot simți datori să aibă grijă de părinții lor. Copiii se tem în legătură cu siguranță lor și se îngrijorează că vor fi abandonați, ignorați sau uitați în dispută părinților.

3.  Cine este responsabil de conflict?

 Copiii se simt chiar ei responsabili de conflictul parental, se mai simt și incapabili de a-l opri. Copiii simt în același timp și putere prin faptul că se simt responsabili pt părinții lor, dar și copleșiți pentru că se simt neputincioși în a stopa conflictul.

4.  Sunt ca părintele bun sau ca părintele rău?

 „In conflictul lor părinții se denigrează unul pe altul și lasă copilului sentimentul că un părinte este „rau” și altul „bun”, cauzând copiilor experiență confuziei și conflictele puternice legate de loialitate și identitate.

 Aceste îngrijorări se confruntă cu cerințele de dezvoltare și schimbări în funcție de vârsta copilului, ceea ce duce la reacții diferite. Copiii reacționează la separare și divorț și în funcție de vârstă pe care o au, ceea ce îi face să aibă și nevoi custodiale diferite

Cele mai importante aspecte care pot minimiza efectul divortului sunt urmatoarele:

1. Copilul sa ramana in casa in care a crescut;
2. Copilul nu schimba mediul scolar;
3. Copilului i se permite să vorbească despre problemă;
4. Copilul menține o relație cu ambii părinți, exceptând cazurile de conflict sever și abuz marital;
5. Discuții deschise și sincere cu copilul despre divort;
6. Copilul are nevoie și de iubire necondiționată, de repere și stabilitate
7. Copii au nevoie de suport si de ingrijire din partea adultilor pentru acceptarea sentimentelor lor si incorporarea pierderilor in randul experientelor de viata;
8. Important este ca, de fiecare data, copiii sa fie asigurati ca sentimentele si nevoile lor, reactiile pe care le au sunt normale pentru o asemenea situatie, sa nu fie culpabilizati pentru ca se exprima asa cum simt, este dreptul lor sa simta chiar dca e vorba de tristete, furie, nedreptate.
9. Raspundem la toate intrebarile pe care le are copilul: Unde vor trai? Ce se va intampla? Este cumva vina lor?

Uneori divortul este varianta cea mai sanatoasa pentru parinti si copii, iar studiile ne arata ca pentru majoritatatea copiilor și adolescenților care au experiență divorțului părinților lor, efectele sunt de obicei modeste și dispar intr-un timp relativ scurt. Cam în doi ani de la separare majoritatea părinților își regăsesc echilibrul, construiesc relații politicoase, dar distante cu fostul partener privind comunicarea, iar copiii lor se adaptează la noile aranjamente de viață.

Bibliografie:

Emery RE. Marriage, Divorce, and Children’s Adjustment. 2nd edn. Thousand Oaks: Sage Publications; 1999;

Oaklander, V. 2013. Ferestre catre copiii nostri. Gestalt – terapie pentru copii si adolescenti. Editura Herald. Bucuresti;

Vladislav, E. O. Ghid aplicativ de evaluare clinica a copiilor si adolescentilor. Editura SPER. Bucuresti. 2015.